Îți voi lăsa, bruma de avere
Trăia în vale o bătrână,
Singură-n gospodăria ei frumoasă,
Harnică era ca o albină,
Cu Azorică-al ei pe lângă casă.
Vorbea mereu cu el bătrâna
Cu credinciosul brav cățel,
Îl mângâia cu drag, cu mâna,
Zicându-i:- Sărmane mititel,
Mă văitam noaptea-n durere,
Ființă fără grai, tu, mă citeai…
Preluai totul cu a ta putere,
Şi pricepeam atunci când tu scânceai.
Rămâi orfan fără de mine
Şi cine te-o mai mângâia, hrăni?
Se-ndură-ale noastre vecine?
Tu fără mine te-ai putea răni!
Prinzându-te-ntr-un laț făcut
De omul rău fără pic de suflet,
Cu ură în el născut,
Văzându-te singur în al tău umblet.
De plec, fac o înțelegere,
La un notar, un simplu testament,
Lăsându-ți bruma de avere,
Pentru credință și devotament!
Şi mulțumită, Azorică,
Plec şi plec chiar și împărtășită,
La cele veșnice fără de frică
Lăsându-ți bun stăpân, plec liniștită.