Rutină

 

Locuiesc în mine,

unde nu mă deranjează nimeni.

Sunt un zeu binevoitor

şi îmi satisfac toate poftele.

 

Uneori, mor câte un metru pe zi,

timp de câţiva kilometri,

apoi învii şi o iau de la capăt.

Cum mor?!

Las să cadă bucăţi din mine,

uneori mari, lăsându-mă flămând şi posac,

uneori, pietricele imposibil de cântărit

– o terapie care mă ajută să uit lucruri esenţiale.

Le redescopăr apoi,

pline de nisip, dar încă proaspete.

 

Alteori, împuşc idei cu pistolul din degete

sau mă judec în tribunale inventate

şi dau soluţii imposibile.

Mă condamn la cele mai absurde pedepse,

inventez temniţe din care să nu pot scăpa şi noi cazne.

Sunt paznic şi ocnaş, victimă şi călău.

Sunt la ambele capete ale legii

şi îmi permit orice.

Nu iubesc şi nu urăsc – sunt sterp ca un golem jefuit.

 

Uit adeseori cum mă cheamă,

deşi nu am nume convenţionale;

în fiecare zi mă cheamă altfel,

pentru că zilele mele sunt identice

şi fără nume nu aş şti cum să le deosebesc.

Cum să mă deosebesc.

 

Am trei eternităţi în mine.

Mi le petrec sabatic,

câte una pe an.

Şi anul durează o eternitate;

asta înseamnă că am o eternitate de eternităţi.

Asta e rutina mea,

Din care încerc să evadez.

Cum evadez?

Mă preling; sunt transpiraţia mea,

sunt urină şi lacrimi de când eram prunc

– n-am fost niciodată prunc! – şi flegmă.

Când vreau, sunt sânge sau limfă.

Pot fi o mie de lichide diferite.

Mă ţin în o mie de borcane

fără etichete.

Mă rătăcesc în mine,

mă combin, mă evapor şi mă fac ploaie.

Îmi ud universul.

Îl înec dacă vreau – asta da ieşire din rutină! –

Apoi inventez un Noe fără lemn şi fără animale,

fără fir direct cu Dumnezeu

şi fără dorinţa de a salva ceva,

pentru că nici pe sine nu se are.

Un Noe amputat – ăsta e numele meu de azi,

Pentru că eu pot fi ce n-am fost niciodată

şi niciodată n-am să mai fiu ce-am fost.

 

Apoi, când încă o eternitate îşi atinge marginea,

Rup o bucăţică din mine şi uit cine sunt.

Şi o iau de la capăt.