August 2017 Proză

Tofănel Mihaela Raisa                                      Ceai de lămâie

 

15 Iulie.

În acea zi mă aflam într-o cafenea faimoasă pentru deserturile pe care le servea. Fiind o împătimită a dulciurilor era destul de natural pentru mine să mă aflu într-un astfel de loc. Deşi, motivul prezenţei mele era cu totul altul.

Chiar dacă ceasul bătea aproape de ora douăsprezece, cafeneaua era nefiresc de goală. Zgomotul obişnuit al chicotelilor şi discuţiilor triviale între clienţi lipsea cu desăvârşire în acea zi. Majoritatea scaunelor tapiţate de la bar erau libere. Numai două dintre ele erau ocupate, primul de către o tânără brunetă, nu mult trecută de 25 de ani care se delecta dintr-o plăcintă cu mure – specialitatea acelei zile – iar cel de-al doilea, tocmai din capătul cafenelei, de către un domn cărunt, trecut de mult de vârsta mijlocie, care sorbea liniştit dintr-o ceaşcă de cafea.

În aceeşi notă, majoritatea meselor erau libere. Cu excepţia uneia singure. Cea ocupată de mine. În colţul vestic al cafenelei, la o masă din lemn negru – identică de altfel cu celelalte – un singur scaun era ocupat. Al meu.

Dacă ar fi să îmi descriu propriul aspect din acea zi, cu alte cuvinte maniera în care bănuiam că aş fi fost portretizată de către o a treia parte, probabil m-aş fi regăsit printre rândurile: <<O tânără roşcată stătea sprijinită cu coatele pe masă aruncand priviri impacientate ceasului. Dădea oarecum impresia unei adolescente la prima întâlnire aşteptandu-şi nerabdătoare partenerul care întârzia dintr-un motiv sau altul. Ce bine era să fii tânăr!>> .

Ba bine că nu.

Speram totuşi că figura mea tindea să exprime ceva mai puţin frivol, dar mai cu seamă şi mai puţin interesant. Speram din toată inima că chipul meu avea o oarecare notă enervată şi totodată plictisită. Iar aceasta nu doar pentru că mă interesa în particular părerea şi viziunea celorlalţi asupra mea ci, mai cu seamă, pentru că era adevărat. Eram enervată si plictisită. Nu aruncam priviri avide acelor ceasornicului bătrân de pe perete pentru că mă trezisem de dimineaţă cu vreo afecţiune subită pentru instrumentele măsurării timpului. Şi cu siguranţă nu îmi aşteptam cu nerabdare naivă partenerul de ceai. Nu, fusesem lăsată să aştept. Şi totuşi, lăsând la o parte nivelul îngrijorător de scăzut la care ajunsese răbdarea mea, nu reuşeam să mă conving să plec.

M-am uitat din nou agasată la ceas. Trecuse destul de mult timp. Suficient cel puţin pentru a putea pleca fără niciun fel de remuşcare. Atunci de ce nu plecam? Încercam oare doar să fiu politicoasă? Numai eu puteam răspunde acestor întrebări dar, din păcate, nu eram suficient de curioasă cât să le dezbat.

În schimb am ridicat mâna chemând o chelneriţă.

— Aş dori, dacă se poate, încă o cafea. M-am oprit aşteptând să noteze şi am adăugat, şi o felie de plăcinta cu mure.

Chelneriţa mi-a zâmbit amabil şi s-a îndepărtat.

*

Atunci când uşa se deschise, clinchetul clopoţelului răsună în întreaga încăpere. Ora unu şi un sfert. Îmi consumasem de mult plăcinta şi cafeaua şi mă văzusem nevoită să comand şi un ceai – aroma mult prea dulce a desertului încă mă deranja. Cafeneaua rămăsese în aceeaşi stare. Cu excepţia poate doar a nivelului meu de nervi ceva mai ridicat. Pala de vânt provocată de deschiderea uşii deranjase câteva şuviţe din părul brunetei. Nu părea să îi pese.

În cafenea intră o altă adolescentă. Lizzy. Aceasta îşi dădu părul blond arămiu pe spate cu un gest grăbit al mâinii şi începu să studieze cu privirea interiorul cafenelei. Scoase un oftat uşurat când dădu cu ochii de mine. Sorbeam fără tragere de inimă din ceai şi încercam să nu arat la fel de furioasă precum mă simţeam.

A înaintat grăbită spre masa mea şi s-a aşezat fără zgomot pe unul dintre scaunele libere. Primul meu instinct a fost să o cert pentru întârzierea pe cât de lungă pe atât de nejustificată dar mi-a luat-o înainte.

— Îmi pare rău că am ajuns atât de târziu. Vocea ei se auzise ceva mai tare decât o şoaptă.

Eram surpinsă. Şi-a cerut scuze. Nu doar că vorbele acelea sunau străine de pe buzele mult prea orgolioasei Lizzy dar, imediat ce a vorbit, am reuşit să îi observ mai atent chipul.

Era limpede ca lumina zilei că ceva se întamplase. Nu doar că avea cearcane în jurul ochilor înroşiţi de plâns dar până şi buzele îi tremurau frenetic. La fel ca degetele vineţii de pe masă. Am decis că nu avea rost să pun paie pe foc. Astfel că am dat din cap în semn că nu mă deranjase. Ce mincinoasă!

Între timp, bruneta se ridicase dând să plece, nu înainte să îşi plătească consumaţia. Parcursese în câţiva paşi cafeneaua şi deschise apoi uşa plictisită. Nici nu se deranjase să o închida dupa ce plecă. Adieri calde de vânt pătrundeau acum în interiorul cafenelei. Nu mă aşteptam la nimic mai puţin de la o zi de vara caniculară! Ceilalţi clienţi – celălalt client mai degrabă – nu păreau deranjaţi de valul de căldură ce îşi făcea loc în încăpere, eu, pe de altă parte, mă bucurasem până acum din plin de aerul condiţionat de aici.

Am ridicat deci mâna chemând o chelneriţă. Aceeaşi tânără amabilă de ultima oară venise să îmi ia comanda. Am cerut un ceai de lămâie cu gheaţă pentru Lizzy şi unul de mentă pentru mine.

Femeia a plecat zâmbind şi, trecând pe lângă uşă, a închis-o. M-am bucurat că vremea caniculară nu avea să mă mai deranjeze o perioadă. Totuşi, aş fi vrut să pot merge până la toaleta cafenelei şi să îmi spăl mâinile. Nu puteam să o las însă singură pe Lizzy, mai ales în starea aceea. Am oftat. Era atât de cald!

*

Zece minute mai târziu, după ce chelneriţa ne adusese băuturile, prietena mea părea gata să vorbească. În sfârşit.

— Lizzy, ce s-a întâmplat?

Tonul meu era încărcat de îngrijorare. Ei bine, având în vedere atât condiţia lui Lizzy cât şi tăcerea ei prelungă, aş fi găsit extrem de bizară lipsa unui ton uşor alarmat. Însă, ignorându-mi parcă neliniştea, Lizzy şi-a prelungit tăcerea sorbind din ceaiul rece. A lăsat apoi paharul pe masă şi şi-a împreunat mâinile. Începea cu adevărat să mă îngrijoreze.

— Adevărul este că… ei bine… am întârziat pentru că…

Nu am lăsat-o să termine.

— Nu mă deranjează că ai întârziat şi momentan nici nu vreau să aflu motivul.

Minţeam. Bineînteles că mă deranjase aşteptarea aceea epuizantă de mai mult de două ore. Dar nu acesta era cel mai important lucru în acel moment. Ea părea să mă creadă. Măcar mă pricepeam să mint. Am continuat:

— Ceea ce vreau eu să ştiu este ce ţi s-a întamplat de ai ajuns în starea aceasta…

Deplorabilă, urma să spun. Dar m-am hotărât că nu ar trebui să îi readuc la cunoştinţă starea în care se afla. Nu voiam să o fac să se simta mai rău decât era deja evident că se simtea. Aşa că nu am mai continuat. Părea că oricum înţelesese ce voiam să îi spun. A început din nou să vorbească.

— Am călătorit într-o altă lume.

— Mă duc să cer nota.

Nu doar că răspunsul ei venise atât de abrupt, fără niciun preambul, dar nici măcar eu nu mă puteam aştepta la o frază atât de stupidă. Părea scoasă dintr-un film SF cel mult mediocru.

M-a prins de mână.

— Aşteaptă. Lasă-mă să îţi povestesc. E adevărat.

Nu cuvintele cât strângerea de mână m-au făcut să rămân. Părea, în toate înţelesurile, disperată. Nu eram sigură cât de adevărată avea să fie povestea ei dar dacă un lucru era cert acela era că ceva i s-a întâmplat. Am oftat înfrântă. Poate reuşeam să aflu ceva din povestea ei.

— Continuă, am îndemnat-o fără tragere de inimă.

— Aşa cum spuneam, am călătorit într-o altă lume.

Nu era nevoie să repeţi. Mi-am abţinut comentariile. Nu părea să îşi dea seama căci a continuat fără pauză.

— Ei bine, călătorit nu este chiar cuvântul potrivit. Ar fi poate mai bine să spun că am ajuns într-o altă lume.

— Ai ajuns într-o altă lume? Cuvintele sunau nenaturale. Conversaţia era, aşa cum mă aşteptasem, bizară.

— Da. Am ajuns. Din greşeala. Din întamplare. Fără să vreau.

Părea chiar deranjată de asta dar am decis să o las pe mai târziu. În ritmul ăsta nu i-ar fi ajuns tot timpul din lume să îmi explice.

— Ce fel de lume. Bănuiam că avusese unul din obişnuitele ei coşmaruri aşa că am decis să verific dacă se asemăna cu cele pe care mi le-a povestit.

— Îmi este destul de greu să o descriu, mi-a răspuns evaziv. A mai luat o gură de ceai şi a continuat. Cel mai simplu ar fi să îi spun opusă.

— Opusă?

— Opusă.

Nu înţelegeam.

— Ce vrei să spui?

— Nu ştiu cum altfel ar trebui să o descriu.

Am oftat. Aşa cum mă temeam nimic nu avea sens. Am băut nişte ceai. Mi se uscase gura.

*

— Dacă nu poţi să o descrii pur şi simplu, ce-ar fi să îmi spui ce s-a întamplat de când te-ai… trezit… acolo? Cuvintele sunau, puţin spus, bizar. Pas cu pas, am continuat.

Lizzy părea oarecum încântată de idee. Şi eu speram că avea să meargă.

— O să încep cu începutul, mi-a raspuns ea oftând. La cum decurgea discuţia eu trebuia să oftez. Eu. Am încercat însă să mă concentrez pe cuvintele ei.

— Mă simţeam destul de ciudat încă dinainte să deschid ochii. Eram… cum ar trebui să o spun?… amorţită. Nu îmi simţeam picioarele. Nu îmi puteam mişca mainile. M-am speriat. Aşa că am deschis ochii. Voiam să văd ce mi se întâmpla, dacă înţelegi ce vrei să spun.

Am dat din cap în semn că înţeleg. Părea uşurata. Încă o dată mă bucuram de talentul meu neortodox în ale minciunii.

— Când am deschis ochii însă am fost şi mai surprinsă. Nu doar că cerul era mai negru decât mi-aş fi putut imagina vreodată dar… în loc de… nori… erau… începuse să se bâlbâie. Ochii i se lărgisera amintindu-şi. I-am întins ceaiul. A băut liniştindu-se puţin. Nu se mai bâlbâia dar ţinea în continuare ochii larg deschişi.

— Apă.

— Apă? Vrei apă? Iar nu înţelegeam ce voia.

— Nu. În loc de nori. Era apă. Erau valuri. Ca şi cum norii şi lacurile ar fi făcut schimb de locuri.

<<Cum ar fi dacă norii şi lacurile ar face schimb de locuri?>>. Eram mai mult decât sigură că prima – şi ultima – dată când auzisem această întrebare fusese din partea ei. Am decis însă să ignor acest lucru şi să mă concentrez mai departe pe ceea ce spunea. Sigur nu era vorba decât despre o coincidenţă.

— Mi-am întors privirea şi… Puteam din nou să mă mişc. M-am ridicat în capul oaselor pipăind solul. Dar, în loc să dau de senzaţia familiară a ierbii printre degete, am simţit ceva aspru. Era… Cred că cel mai potrivit cuvânt ar fi straniu… Erau pene, Charlotte.

<< Cum ar fi dacă în loc de pene păsările ar avea iarba iar în loc de iarba pe jos s-ar întinde câmpii întregi de pene?>>. Coincidenţă. Era doar o coincidenţă. Nu puteam să îmi repet nimic altceva în timp ce întrebările ciudate cu care mă chestionase Lizzy acum câteva săptămâni mi se revărsau în minte. Straniu, era puţin spus.

— Te rog, spune-mi că nu ai văzut păsări cu iarbă în loc de pene!

— De unde ai ştiut?

Părea… fericită. În mod normal aş spune că fericită este mult prea mult spus. Aş spune că este cel mult mulţumită, ori surprinsă în funcţie de caz. Dar nu exista niciun dubiu. Expresia ei nu exprima nimic înafară de fericire pură. Ce bătaie de cap!

— Nu contează. Continuă.

— Păi, credeam că îmi dădusem seama unde ajunsesem şi am început să mă uit prin jur. Atunci am văzut în departare ceva verde. Nu ştiu exact cum să-i descriu forma dar cred că era destul de apropiată de o pădure.

Mă temeam că avea să spună asta. Lizzy continuă însă să povestească fără să mă bage în seamă. Era de parcă vorbea cu ea însăşi.

— Eram curioasă. Voiam să ştiu dacă am dreptate. Aşa că m-am ridicat în picioare şi am început să alerg în direcţia aceea. Am fugit cât de repede am putut. Chiar şi aşa mi-a luat ceva timp pâna să mă opresc. Eram destul de ameţita şi simţeam dureri şi înţepături în toţi muşchii dar nu îmi păsa. Pentru că ştii ce am vazut?

Nici nu mai era nevoie să o ascult în continuare. <<Cum ar fi dacă florile ar fi la fel de înalte precum copacii iar copacii mici cât florile?>>. A treia şi ultima întrebare pe care am auzit-o acum câteva săptăâani din partea ei. Am oftat puternic. Am închis ochii. Începeam să îmi dau seama ce se întâmpla. Nu întru totul dar suficient.

Am deschis deodata ochii.

— Liz. Cum te-ai intors?

*

Localul era cufundat în tăcere. Bătrânul de la bar plecase, probabil acum ceva timp. Noi eram singurele care rămăseseră înauntru. Era linişte.

Lizzy nu scosese niciun cuvant. Lumina îi dispăruse din ochi. Nu mai părea fericită. Dacă ar fi să mă pronunţ părea, într-o oarecare măsură, că jeleşte. Era, în toate înţelesurile, tristă.

— Liz, cum te-ai intors?

Am repetat întrebarea ceva mai tare sperând să aud un răspuns din partea ei. Cu siguranţă barmanul şi chelneriţele puteau să ne audă. Nu îmi păsa. Judecând după tăcerea grea din local, probabil au auzit întreaga conversaţie.

— Nu ştiu. Charl, nu ştiu.

Începuse să se lamenteze. Ceva poate că îmi scăpa.

Am închis imediat ochii. Mi-am impus să mă calmez. Tot ce văzuse ea, cu siguranţă, fusese doar un vis. Fie că era sau nu lumea imaginată chiar de Lizzy. De fapt, dacă stau să mă gândesc, faptul că lumea în care pretindea că ajunsese semăna complet cu lumea inventată de dânsa despre care mă chestionase acum câteva săptămâni nu era decât un argument în favoarea visului. Nu aveam de ce să mă neliniştesc degeaba.

Am întrebat-o totuşi din nou:

— Liz. Care a fost ultimul lucru pe care l-ai vazut? Cum crezi că te-ai întors?

Era evident că nu ştia. Încerca totuşi să facă un efort să îşi amintească. Însă, exact cum mă aşteptam, nu puteam să îi citesc pe faţă decât confuzia.

— Nu ştii.

A clătinat din cap afirmativ. Părea de-a dreptul pierdută. Decisesem deja să renunt. Urma să îi spun că totul nu fusese decât un vis. Urma apoi să o trimit acasă să se odihnească. Măcar atât puteam primi după cele două ore de aşteptare şi dupa povestea aceea scoasă din filme. Aşa că până şi pe mine m-au surprins propriile-mi cuvinte.

— Dar vrei să te întorci.

Cât de problematic!

 

Leave us a Message