Dulce-a vieții lui pricină
Mărturie mincinoasă
Pe al vieții sfânt altar;
Poftă blândă, migăloasă,
Moftul, bocetul mortuar.
Ca durerea, viața-i scurtă,
Nu ceda ce nu poți cere.
Cerne taina cea măruntă,
Dacă vrei să dai de miere.
Adevărul verde-n față
E totuna cu minciuna.
De-ntinzi stelele pe-o ață,
Ei vedea-vor numai luna.
Noaptea albă, noapte gri,
Succesiune rușinoasă,
Șicanare din priviri,
Mărturie mincinoasă.
Să fii rob întru credință,
Laică fie cu totul
Și să nu-mparți suferință,
Încercând să-nșeli norocul.
Când te judeci să nu suferi,
Larg e-al Domnului hotar;
Cresc și mărăcini, și nuferi
Pe al vieții sfânt altar.
Tu te du de cercetează
Fiecare rădăcină.
Greu i-e omului să vază
Dulce-a vieții lui pricină.
I se-arată luna mată,
Călăuză luminoasă.
El o vede tot deșartă:
Poftă blândă, migălosă.
Falsă e atunci pricina,
Chinul multelor orori.
Tu ți-ai plâns, iubite, vina,
Adormind printre viori.
Lespedea de piatră rece,
Devenită al tău sanctuar,
Amorțește cântece:
Moftul, bocetul mortuar.
Știu că vina te apasă,
Cântec de viori cărunte.
Tu nu o lăsa să țeasă
Riduri gri pe a ta frunte.
Trece-va povestea ceasta;
Ca durerea, viața-i scurtă.
Tu să mângâi și năpasta,
Spic de mântuire mută.
Și de voi să vezi morala
Sau să umpli manuscrise,
Nu fi insistent ca boala,
Predicând cele descrise.
Să te știi pe calea dreaptă
E în sine o plăcere.
Urcă singur câte-o treaptă;
Nu ceda ce nu poți cere.
Să fii, deci, prevăzător
Și să-nlături coviltirul.
Din păcate, călător
E și sfântul, și martirul.
La final e poate moartea
De o veselie cruntă.
Ca să-i înțelegi chemarea
Cerne taina cea măruntă.
Totuși dulce-i și minciuna,
Chiar rivală cu nectarul.
De guști, fie numai una,
Greu rămâne plin paharul.
Luând cu sine și onoarea,
Adevăru-n dată piere.
Câteodată-ți schimbi culoarea
Dacă vrei să dai de miere.
Dacă vrei să dai de miere,
Cerne taina cea măruntă.
Nu ceda ce nu poți cere;
Ca durerea, viața-i scurtă.
Moftul, bocetul mortuar:
Poftă blândă, migăloasă,
Pe al vieții sfânt altar,
Mărturie mincinoasă.
