Decembrie: Crețu Romeo, jurnalist PREMIUL I la Concursul de creație literară „Treptele devenirii noastre”, secțiunea adulți, Vaslui, 2018

Motto: “Unirea se întemeiază și pe micile despărţiri”

(anonim)

 

 

Între noi, doar Prutul

 

Fusese o vară săracă și secetoasă; grâul nu se făcuse mai deloc iar pășunile cheliseră foarte repede. Cu buze groase și uscate, vacile rodeau nisip din dealuri. Până și larma copiilor se topise sub soare. Fără vlagă, oamenii trăgeau ca de aur din apa fântânilor. Copacii erau și ei galbeni, parcă loviţi de mâna toamnei.

“Ăsta e blestem!” cârâiau babele. Cine știe dacă nu chiar așa era?! I-o fi blestemat popa ăla tânăr, după ce fusese alungat din sat. Dar meritase, se amăgeau oamenii, poate pentru a uita că reacţionaseră cumva pripit și – nimeni nu voia s-o recunoască deschis – cu gândul la fostul preot. Săracul, murise de inimă, în timpul unei nunţi.

“Bun popă am avut!” ȋl căinau bătrânele, și se uitau ȋncruntate la noul preot, un moldovean «de peste gârlă». Adică de peste Prut, dintr-un sat pe care ȋl vedeai cu ochiul liber, ascuns printre copaci deși, parcă mai umbroși decât ai noștri.

“Iaca ce zile am ajuns, să ne dea popă rus! De ce n-a stat la el acolo?” se ȋntrebau ȋnciudate mai cu seamă femeile și, ȋn scurt timp, pe seama moldoveanului au ȋnceput să se spună cele mai bizare și neguroase povești. “Așa-s «rușii» ăștia, mamaie, nu mai ţii minte războiu’?!?” Şi, ca de fiecare dată ȋn acest moment al constatărilor și aducerilor aminte, se stârnea o adevărată furtună ȋmpotriva celor «de peste gârlă».

“Răi oameni! Se cunoaște că-s…”

“Da’ zi-le, bre, pe nume! Îs ruși! Ce tot atâta… parcă vi-i frică, zău așa!”

 

***

Asta a fost vara: o arșiţă nesfârșită și istorii – cele mai multe neȋntâmplate – cu români-victime cuminţi și ruși-călăi. Sau moldoveni – pentru povestitori, amănuntul părea lipsit de importanţă.

În sat, tensiunea era palpabilă. Slujbele – pe care noul preot le ţinea cu regularitate – erau scurte, tot mai scurte, iar enoriașii, din ce ȋn ce mai puţini. Da, vorbea frumos noul părinte, dar… nici cu fostul preot, Dumnezeul să-l ierte!, nu ţi-era rușine. Ăsta – “E tânăr, ce știe el?!” – le vorbea despre lucruri pe care nu prea le ȋnţelegeau și, recunoșteau cu toţii, nici nu ȋi interesau.

“O vorbă n-a scos despre Domnul nostru Iisus Hristos, ţaţă, o vorbă n-a scos!” 

“Da’ despre ce-a vorbit azi?!?”

“Despre…” Şi rezumatul predicii se gâtuia brusc.

Despre… români de odinioară și limba română, aceeași și la el acasă, și aici, despre o simţire comună, despre dorinţa de unire a tuturor sub același steag, care «este o necesitate istorică, nu o vorbă-n vânt!», spunea părintele cu o voce brusc mai puternică și ȋncărcată de emoţie, despre… “Prostii!” conchideau femeile. “Nu știe să slujească!” 

Nu a durat mult și, ȋn prima duminică ȋn care oamenii nu au mai venit la biserică, fără să spună un cuvânt, preotul tânăr a plecat. Nu a certat pe nimeni – nici n-ar fi avut pe cine -; și-a urcat valiza ȋntr-o căruţă, a făcut o cruce mare, a murmurat ceva, apoi și-a hodorogit căruţa printr-un vad aproape secat al Prutului, tăind șanţuri perpendiculare adânci ȋn noroiul galben al albiei, și… dus a fost.

“Da’ bine c-a plecat, dracu’ să-l ia de sectar!”, a scrâșnit ușurat corul de babe care ȋi veghease de la distanţă plecarea.

…apoi, după chinul de foc ce părea să nu se mai sfârșească, pe nesimţite, a venit toamna.

 

***

 

Şi a plouat mult în toamna aceea blestemată. Bătrânii satului vorbeau tot mai des că ceva rău se va întâmpla. Prutul – care până mai ieri părea că murise – se umflase nefiresc de mult și, prin semne nu atât de evidente pe cât poate ar fi trebuit, dădea de înţeles că n-o să-și mai încapă între maluri. “Aveţi grijă, oameni buni – prorocea câte un moșneag – o să vie apa și-o să ne ia cu totul…”

Şi, într-adevăr, apa veni. Într-o dimineaţă posomorâtă, cu un huruit ca de cutremur, viitura mătură jumătate de sat. Case și șoproane, garduri, animale și oameni. Nimic nu scăpă. Râul arăta ca un șarpe sătul, cu solzi formaţi din acoperișuri, bârne și vite înecate. După câteva minute, nimic nu mai era ca înainte. Tot ce se vedea era o baltă imensă și imobilă, împunsă de cei câţiva copaci rămași întregi și, pe ici, pe colo, de semnele de circulaţie ale șoselei.

Strada. Te uitai la semne și recunoșteai geografia dinaintea potopului. Trecerea de pietoni, lângă poarta școlii. Numai că școala nu mai era. Curbă periculoasă la stânga, în rând cu biserica. O bucată de zid buretos, asta era acum biserica. “Iote, blestemul de popă…” plângeau babele. “Așa ne trebuie dacă l-am alungat…”

După o zi, oamenii își numărau morţii, jeleau și se certau ca nebunii. N-avea cine-i îngropa. Aveau multe cruci strâmbe și niciun cuvânt de alinare. Primarul, dând din mâini a neputinţă, striga inutil în telefon. “N-aţi vrut popă moldovean, fir-aţi ai dracu’ de proști! Uite, mai degrabă merge reţeaua lor decât a noastră!”

După încă o zi, apa începuse să miroase a hoit și ciorile dădeau rotocoale repezi, croncănind strident. Numai ele se mai auzeau în jumătatea de sat cuprinsă de ape. Veniseră unii de la oraș, cu două pompe, o barcă – spartă, după cum se află repede – și câteva baxuri de apă minerală. “Vai de capul vostru, nenorociţilor, nici măcar un popă să vă cânte la capul mortului n-aveţi!” le-a reproșat unul dintre ei. “Am avut, da’… a plecat… singur a plecat!” se rotunji ezitant minciuna. “Hai, că asta-i bună! Împrumutaţi unul de peste Prut, oameni buni! Tot români îs și-acolo, să știţi!”

Evident, nimeni nu a «ȋmprumutat» nimic. De rușine, de frică – frica de noi blesteme – … lucrurile au rămas la fel.

 

***

 

De fapt, s-au ȋnrăutăţit.

Copiii se adaptară primii. Apa – ba verde, ba maronie, neagră la căderea serii – devenise teren de joacă. Singurul teren de joacă. Pompierii cărau saci cu nisip pentru digul care să apere cealaltă jumătate de sat. Nu se știe cum, în timpul nopţii, sacii dispărură. Din fericire, râul se liniștise. Nu mai ploua, dar apa refuza să plece. Mirosea îngrozitor și apa – apa minerală – începuse și ea să împrumute din izurile mlaștinii. “Blestemat popă!” spuse o babă, storcând, iar și iar, o cârpă murdară. “N-are, femeie, popa nicio treabă cu asta”, o contră unul dintre orășeni. “Altceva e aici… De-o sută de ani n-a mai fost așa prăpăd pe Prut, de fix o sută de…” dar vorbea deja singur. Bătrâna plecase.

 

***

 

Trecuseră două zile. Fără slujbă, ţăranii își îngropaseră morţii cum știuseră ei mai bine și, rămași fără activitate, priveau impasibili la eforturile pompierilor. Apăruseră alţi saci, apăruse și o pompă mare, foarte zgomotoasă, care trăgea apa și o ducea nimeni nu știa unde. Se făceau liste pentru apă, liste pentru mâncare, liste pentru orice. Ca la război, hârâiau bătrânii, așa se dădea și atunci totul, cu porţia. Nenorocitul ăla de popă, uite ce le-a făcut!

A treia zi, începură să ajungă în sat mașinile cu ajutoare. Pături, haine, jucării. Foarte multe jucării: păpuși fără cap, ursuleţi murdari și descusuţi, tot felul de mașini și mașinuţe. Distracţiile abandonate ale orașului se vărsau, întocmai ca râul, aici. “Apă n-aveţi?” – întrebau sătenii. “Apă? Da’ n-aveţi destulă?” răspundea câte un glumeţ, repede pus la punct de privirile fioroase ale oamenilor. Apa era în continuare puţină, ca o pedeapsă de sus, nimeni nu mai știa pentru ce vină. Cerul, greu de nori, se lipea de cușmele celor câteva case rămase în picioare.

În sfârșit, cineva se dezmetici și, pe ridicătura din spatele fostei biserici, apăru un rezervor imens. Apă pentru toată lumea. Să-ţi torni și în cizme. Poate așa ar fi făcut oamenii, ca o răzbunare, dacă n-ar fi avut, deja, destulă.

Erau uzi, flămânzi și răciţi. Tot satul era răcit, iar păturile începură să fie la fel de căutate ca apa. Circula un microb ciudat – vorbeau oamenii -, atât de ciudat, că nici medicii de la oraș nu-i dădeau de cap. Cu mâinile înfipte adânc în buzunare, sătenii pășeau rar și scuipau gros. Nimeni nu mai făcea nimic. Deznădejdea era, de la o zi la alta, tot mai adâncă.

Cu un pocnet care alarmă ciorile, muri și pompa mare. Cei trei pompieri, în costumele lor cu dungi fluorescente, plecară grăbiţi la oraș, să schimbe piesa care se stricase. Duși au fost. Dispăruse și primarul, și asistenta medicală. Plecase toată lumea. Numai apa nu pleca.

Satul rămase în nemișcare. Singura activitate era în preajma rezervorului de apă, acum aproape gol, unde babele făceau legea și copiii – plictisiţi de smârcuri – lărmuiau anemic. Așa mai trecu o zi. Cu un ultim ţârâit prevestitor de rele, apa bună se termină. Cealaltă apă, nu.

 

***

Apoi, într-o dimineaţă ceţoasă și rece, pe zare apăru un punct negru. Trecură minute lungi până punctul se mări suficient de tare încât ochii cârpiţi de somn ai ţăranilor să vadă cât de cât cine era.

Într-o căruţă șubredă, călare pe două butoaie care sunau a plin, era popa cel tânăr. Moldoveanul. “Ce-ai adus acolo, părinte?” Preotul nu spuse nimic, dar pe faţa lui frumoasă apăru un zâmbet cald. “Ce-ai adus, ce-ai adus?” lărmuită ȋn cor și copiii. “Niște… apă v-am adus”, răspunse ȋntr-un târziu moldoveanul. Îi privi cu ochi calzi, pe toţi și pe fiecare ȋn parte, și continuă ca pentru sine: “Apă limpede v-am adus, pentru că… ciudat lucru, dragii mei… cu tot Prutul ăsta mare și tulbure între noi, tocmai apa curată vă lipsește”.

Fără cuvinte, oamenii ȋși înconjurară părintele cu o dragoste bruscă și inexplicabilă. Pe cer, sus, soarele luci prietenos, iar jos, smârcul dădu primele semne de plecare.

Leave us a Message