Visul lui Dony              

Demult avea Dony acest vis, visul de a fi primul pinguin care zboară! Dar nimeni nu-l asculta sau cel puțin nu până la capăt. Se plictisise de micul ghețar pe care locuia. Totul era monoton, nu aveai altceva de făcut decât să joci Macao și să stai cu burta la soare. Poate că acest vis a devenit altceva, poate a devenit doar o ambiție… ambiția de a arăta că poate face acest lucru. Și chiar poate! Dar cum?… Cu toate aceste gânduri în cap ajunge acasă, acolo unde își găsește părinții jucând cărți. Se pregăti să intre în bucătărie când, deodată, se auzi un strigăt bălmăjit de furie și indignare, dar nu-l luă în seamă până nu auzi și o bufnitură în camera de zi. Dony bănuia de cele întâmplate, dar… îi plăcea să pună această întrebare:

– Ce s-a întâmplat?

– Ei… știi și tu cum face mama ta când umflă cărți.

– Treizeci! Treizeci de cărți! Of, și mergeam la sigur! Dar spune, dragă, ce ești așa supărat?! Ai umflat și tu treizeci de cărți?

– Nu… doar…

– Dony, hai la o plimbare! –îi spuse tatăl vesel.

– Sigur.

Chiar avea nevoie să discute cu cineva și… doar era tatăl lui, n-avea cum să nu-l înțeleagă.

– Știi, ți-ai făcut foarte bine treaba! Azi am primit ziarul înainte ca mama ta să se trezească și astfel am aflat niște trucuri noi de la rubrica „Șefii Macao”. Am învins-o de trei ori, apoi… s-a prins…

Dony râse pe sub mustață. Tatăl lui chiar știa să povestească întâmplări amuzante.

– Acum că am destins puțin atmosfera… spune-mi, ce s-a întâmplat?

– Știi… am o dorință de mult timp… vreau… vreau să zbor și să explorez lumea, să-mi fac prieteni, să văd totul cu alți ochi!

– Oh, asta era! Am mai discutat, pinguinii nu pot zbura! Este imposibil! Și ce vrei să mai explorezi? Te-am dus astă vară pe cealaltă parte a ghețarului. Nu a fost o expediție?

O, ba da, a fost! Îți zic eu, aceea a fost o adevărată peripeție! Mulțumește-te, nu toți pinguinii au șansa să exploreze acea bucată de ghețar. Când eram ca tine, nu am avut ocazia să o escaladez.

Uite, Dony, nu vei reuși! De câți pinguini ce-ți zic asta ai nevoie? Eu sunt tatăl tău și îți vreau binele! Toți râd de tine! Ce să le mai spun?! Nu le mai pot zice că ești un biet pui de pinguin care nici n-are idee ce visează!

-Știi ce… nici nu mai încerca! Tot ce ți-am cerut a fost încredere și susținere!

Și cu aceste ultime vorbe o luă la goană. Ce să facă, ce să facă bietul Dony?

În primul rând, trebuia să-și adune gândurile și să-și întocmească un plan. Pentru asta avea de gand să meargă la Lony, un prieten vechi.

………………………………………………………

 

Pentru început, cei trei aventurieri au mers pe o potecă îngustă, apoi au plutit pe o bucată de gheață, au avut de traversat un fel de mlaștină a zăpezii și iată-i ajunși în mijlocul așa-zisei păduri. Totul era rece, chiar mult prea rece și pentru Antarctica. Un strat de ceață învăluia totul ca o plapumă a tăcerii. Dony nu putea distinge nimic la o distanță de doi metri. Lony înainta primul încercând gheața, asigurându-i pe toți că nu este nimic periculos. Ceilalți doi îl urmăreau în tăcere.

Nimeni nu mai puse piciorul pe aici de când legenda începuse „să umble” prin orașe și sate. Se putea observa ușor faptul că pinguinii, focile și morsele nu puseră încă stăpânire pe acest loc. Totul era așa cum trebuia să fie, adică totul era… natural. Fără să-și fi dat seama, cei trei ajunseră să străbată două treimi din Pădurea Gheții. Dar ceva se auzea! Un trosnet, un foșnet, un pârâit puternic. Își întoarseră capetele, dar nu văzură nimic. Se hotărâră să-și continue drumul într-un pas alergător. Nu mai aveau mult. Deja se zăreau primele raze subțiri și tremurânde ale soarelui. Dintr-odată, zgomotele se opriră. Toți au răsuflat ușurați. Mai aveau de făcut doar câțiva pași și ieșeau teferi din acest loc. Dar deodată…

………………………………………………………

 

Într-adevăr, acest vehicul mergea cu viteza luminii. Cei patru au ajuns fără să aibă timp să spună măcar pește. Când au coborât și-au dat seama că se aflau pe un platou mare, iar înaintea ochilor li se prezentau minunate și fermecătoare peisaje. Erau așa captivați de tot ce vedeau încât nici nu i-au observat pe cei doi vulturi ce stăteau la pândă. Când s-au hotărât să exploreze insula în căutarea Rândunicii, cei doi urmăritori i-au capturat pe nou-veniții ce momentan aveau lăsată garda jos. Până să-și fi dat seama de cele petrecute, Dony si prietenii săi fură „cazați” într-o încăpere întunecoasă. Cu toate că nu se auzea niciun zgomot, simțeau că nu sunt singuri, iar asta se adeveri atunci când dintr-odată lumina se aprinse, iar ei se treziră înconjurați.

– Cine sunt ei?! – se auzi o voce pătrunzătoare tocmai din cealaltă parte a încăperii.

– Am localizat un avion pe insulă, am mers să vedem ce se întâmplă și i-am găsit pe ei hoinărind pe aici. Se pare că au venit cu Liliacul Rândunicii.

– Curajos din partea voastră! Care vă sunt intențiile? – întrebă aceeași voce fără să se mai sinchisească de cei doi vulturi.

– Noi… – spuse Dony – am venit pentru fan meeting.

– Nu ați aflat?! Întâlnirea cu fanii a fost anulată. Așa că, vă rog, urmați-l pe Steve. Vă va conduce spre ieșire.

– Nu, stai! Știi… de când sunt mic am visul de a învăța să zbor și… de fapt noi voiam să o întâlnim pe Rândunica Arctică, unica pasăre care poate face o cursă record de 35.000 km de la un capat al globului la celălalt, din ținutul arctic în cel antarctic. Voiam, de asemenea, să ne întâlnim cu Albatrosul care este zburătorul cu cea mai mare anvergură a aripilor de 3,1 metri și care, spre deosebire de celelalte păsări, în loc să zbată activ din aripi, pentru a se menține în aer, acesta alunecă pe curenții de aer. Bineînțeles că nu aveam cum să-l excludem pe Vulturul de mare al lui Steller sau pe prietenul său, Acvila de munte. La început aveam de gând să-i caut pe fiecare în parte dar când am auzit că se ține o întâlnire a păsărilor la care vor participa toate înaripatele… ne-am hotărât să venim aici direct.

– Stai, stai, stai… De ce voiai să te întâlnești cu ei? Voiai să le ceri autografe?

– Nu… Voiam să-i rog să mă învețe să zbor. După cum am mai spus, acesta este visul meu de când sunt mic.

– Impresionant… – în încăpere se stârni un murmur necontenit – Și se pare că te-ai adresat înaripatei potrivite căci eu ,dragule, sunt binecunoscuta Rândunica Arctică. În mod normal, dacă cineva ar fi îndrăznit să dea buzna aici în felul acesta, furându-mi mașina și trăgând cu urechea, nu ar mai fi văzut de mult lumina zilei. Dar tu și prietenii tăi m-ați impresionat. Sunteți ambițioși și curajoși. Sunteți capabili să vă duceți până în pânzele albe dacă de asta este nevoie pentru a vă îndeplini cele propuse. Așa că uite cum facem: pentru că ați reușit să ajungeți până aici, cu siguranță cineva v-a ciripit și despre adevăratul motiv pentru care are loc întâlnirea. Pentru faptul că știți deja prea multe, nu vă pot lăsa să plecați, dar nici nu sunt dispusă să vă țin aici. Așadar, dacă voi mă veți ajuta în prinderea Lammargier-ului, eu… voi vedea ce pot face în legătură cu… visul tău.

– Deci ne vei ajuta să zburăm?! – se entuziasmă Dony.

– Na, na, na! Mai întâi spune-mi… acceptați?

– Cu siguranță!

– Atunci veniți cu mine să mai discutăm niște detalii.

Dony era în delir. Nu numai că urma să învețe să zboare, dar urma să o ajute în capturarea unui mare răufăcător pe cea mai măreață înaripată a tuturor timpurilor.

………………………………………………………

 

Nimeni nu spunea nimic. Dar, cu toate astea, de când începuseră această expediție, asta era prima oară când în jur domnea o stare de liniște. Bineînțeles că erau triști pentru Dony, însă nu puteau să nu zâmbească atunci când își aminteau prin câte au trecut împreună. Așa au început cei cinci să vorbească și să râdă, amintindu-și fiecare moment în care și-au fost alături. Și tot așa, fără să-și fi dat seama cum a trecut timpul, iată-i ajunși înapoi pe micul lor ghețar.

 

Dony era buimăcit. Înainte să pășească pe gheață, își pregăti un întreg discurs pe care să-l rostească fără ezitare în fața tuturor. Dar în hărmălaia asta nu mai ținea minte nimic. O întreagă mulțime îl aștepta în fața casei ovaționând și strigând „Bun venit acasă, eroul visurilor noastre!”. Nu înțelegea nimic. Își văzu tatăl încercând să iasă din mulțime, iar atunci l-a întrebat:

– Tată, nu înțeleg. De ce mă aclamă toți acești pinguini?

– Pentru că te admiră! – strigă tatăl bucuros în timp ce îl strângea bine la piept pe micul aventurier –

– Dar eu… eu nu am reușit să învăț să zbor. Am pierdut provocarea, iar acum sunt gata să suport consecințele. Dar, înainte de toate, să știi că îmi pare rău că te-am făcut de rușine atâta timp și că te-am supărat și că…

– Ce tot spui acolo, fiule?! Mie îmi pare rău! Îmi pare rău că nu te-am ascultat în adevăratul sens al cuvântului atunci când trebuia. După ce ai plecat, cu toții ne-am dat seama că tu ești singurul pinguin de aici care este curajos și sincer. După ce ai plecat ne-am dat seama că fiecare dintre noi are câte un vis și că nu trebuie să-l îngropăm de teama de a fi judecați. Tu ne-ai inspirat să ne urmăm visul! Bunica Tina s-a apucat de balet, mama ta dă concerte în fiecare seară la restaurantul Tip Toe iar… ei bine, te rog să nu râzi… eu m-am angajat la circ ca îmblânzitor de lei! Nu e minunat?! Vezi tu, fiule… tu ai reușit să zbori, dar într-un mod mult mai nobil!

Uitându-se acum în jur, văzându-și prietenii si familia fericită, își dădu seama că tatăl său avea dreptate. El chiar a reușit! Iar în acest zbor i-a purtat pe toți.