Septembrie 2017 Proză

RAISA TOFANEL

  1. Păpădii

 

Era luni, o zi înnorată şi rece, potrivită de altfel unui început târziu de Septembrie. Era una din acele zile a cărei vreme te îndemna să rămâi înăuntru în siguranţa şi căldura unui foc arzând mocnit în şemineu. Aerul sufocant şi norii plumburii care acopereau cerul anunţau o altă zi furtunoasă în micuţul oraş Tanp?p?.

Lumina intra cu greu în sufrageria lui Margaritte, în cea mai mare parte din cauza draperiilor grele care au fost aşezate tocmai în acest scop. Totuşi puţina lumină care pătrundea pe fereastra întredeschisă era suficientă pentru ca ea să poată străbate cu privirea camera bine cunoscută  în semiîntunericul liniştitor.

Margaritte stătea cufundata cu totul într-un fotoliu, după părerea ei, extrem de incomod, dar de care obosise să se mai plângă – nereuşind să îl convingă pe Michael să scape de el, acesta din urmă numind mereu fotoliul o ,,moştenire de familie”. Femeia se foi câteva clipe găsind o poziţie cumva mai plăcută.

Afară se stârnise vantul. Margaritte tremură o clipă. Pesemne chiar avea să plouă. Întinse fără tragere de inimă mâna pentru a apuca o pătură aruncată neglijent pe canapea – de departe mult mai comodă decât fotoliul acela uzat. Fusese un gest aproape complet din reflex, acesteia nepăsându-i câtuşi de puţin de vremea neplăcută, neobosindu-se nici măcar să facă un comentariu sarcastic cu privire la prezicerile meteorologice, ca de obicei incorecte. Margaritte se gândi un moment că i-ar fi mai bine dacă s-ar întinde pe canapea şi ar încerca măcar să doarmă, dar nu făcu nici o mişcare în acest sens. În schimb se înfăşură mai bine în pătura de lână mult prea aspră pentru a fi plăcută dar de departe mult prea călduroasă pentru a o arunca. Mai ales pe vremea aceea.

Vântul începu să sufle ceva mai tare. Fereastra se mişcă, lovindu-se uşor de perete, cu un zgomot surd, din nou, din nou, din nou şi din nou… asemeni unui disc zgâriat ori a unui orologiu bătrân. Zgomotul umplea camera semiîntunecată reverberând probabil pana la parter. Era un zgomot extrem de enervant, concise Margaritte. Era sigură că avea să se trezească cu o durere groaznică de cap dacă îl mai asculta. Nu dădu însă nici un semn că s-ar ridica să închidă fereastra care continua să se închidă şi să se deschidă în bătaia neregulată a vântului. <<Cu adevărat enervant!>> gândi Margaritte din nou, dar nici de data aceasta nu făcu vreo mişcare. În schimb închise ochii obosită. O lacrimă solitară i se rostogolise pe obraz. În seara aceea aveau sa rămană doar ea şi zgomotul aritmic al ferestrei.

 

***

 

Dacă etajul era cufundat în semiîntuneric, parterul era complet luminat,majoritatea becurilor fiind aprinse. Dacă la etaj rămăseseră doar Margaritte şi amintirea unei nopţi de vară la parter şase poliţişti bine îmbrăcaţi forfoteau din cameră în cameră în căutare de răspunsuri. Dacă etajul părea mort, cufundat aşa în linişte cum era, parterul părea un organism cât se poate de viu, umplut de murmure supărate, de şoapte uşor agitate şi de păreri contradictorii. Pe fundalul acestor zgomote poliţiştii se mişcau cu precizie şi viteză, asemeni impulsurilor nervoase, transmiţându-şi informaţiile necesare vieţii acestui nou organism precis, clinic, repetitivm, cu la fel de multă viaţă ca la etaj.

Privirea ni se opreşte asupra unui poliţist de vârstă mijlocie din colţul vestic al bucătăriei, ce părea oarecum detaşat de organismul anterior menţionat. Acesta însemnă, cu scrisul său clar şi rotunjit, într-un carnet cu coperti groase <<4 Septembrie 1997>>. Lăsă un rând liber si continuă <<Victima: Michael Dandelion>>. Alt rând gol. <<Detalii semnificative. Portretul victimei: Bărbat, undeva între 30 şi 35 de ani, brunet, un metru şi optzeci şi cinci de centimetri, constituţie fizică slabă. Nu prezintă semne de apărare.>> Cumpăni o clipă ţinând creionul deasupra foii, decizâdu-se probabil dacă mai exista ceva ce merita menţionat. Decise să lase rânduri libere, în cazul în care va mai adăuga ceva. Începu iar să scrie: <<Cauza morţii:>>. Se opri din nou îndreptându-se spre medicul legist, un bărbat slăbuţ şi uscăţiv, trecut de mult de prima tinereţe care stătea pe un scaun de la masa de lemn ce ocupa aproape intreaga bucătărie, sprijinindu-şi faţa într-o mână. Acesta îi răspunse făra nicio reţinere:

–Cauza morţii a fost o lovitură puternică în spatele capului care i-a zdrobit craniul – am remarcat încă două astfel de lovituri nu suficient de puternice pentru a fi fatale. Arma crimei cel mai probabil fusese un ciocan cu cap rotund, fiind folosite ambele capete ale acestuia, doar astfel îmi pot explica cele două tipuri diferite de răni. Ora exactă a morţii, în jurul orei patru a dimineţii aceleaşi zile.

Poliţistul, care, din felul cum se adresa doctorului dar şi celorlalţi poliţişti de altfel, părea mai degrabă un comisar, ori cel puţin un soi de şef al echipei ce investiga cazul, îl întrebă obosit pe doctor dacă luase în calcul scăderea bruscă a temperaturii din acea după-amiază, notându-şi tot ce spusese până atunci în carneţel. Doctorul răspunse cu un aer uşor afectat ceva ce semăna a confirmare după care comisarul se îndreptă iarăşi spre colţul gol al bucătăriei. Aruncă o privire în jurul camerei supraveghindu-şi echipa.

Daniel, un nou-venit destul de tânăr, se uita din nou peste pozele pe care le făcuse cadavrului aflat acum în morga oraşului. Julian, un poliţist de varstă mijlocie, tocmai termina de adunat amprentele de pe mânerul uşii forţate. Marcus, un alt nou-venit de data aceasta însă ceva mai în vârstă, inspecta din nou parterul.

Comisarul întoarse pagina carneţelului şi trecu pe acesta următoarele cuvinte: <<Profilul criminalului. Profilul crimei. Suspecţi:>>. Chemă şi restul echipei tocmai când ceilalţi doi poliţişti veneau din grădină. Au împărtăşit descoperirile. În camere, nimic relevant. O amprentă parţială pe mânerul interior al uşii neaparţinând nici victimei, nici văduvei – informaţie urmată de o remarcă seacă în legătură cu norocul echipei că nu îincepuse încă să plouă. Fragmente de piele – probabil de la o pereche de mănuşi – prinse în gardul ce dădea spre stradă. Comisarul notă fiecare cuvânt. Era acum că fusese vorba de doi criminali. Adăugase apoi lista obiectelor indicate de văduvă drept lipsă: o lampă roşie, cu abajur, un inel cu rubin, o pătură roşie de lână din sufragerie şi o cămaşă în carouri roşie cu negru. Poliştilor le era destul de clar ce se întâmplase privind lista cu obiecte furate . Locuinţa fusese probabil jefuită de auto-intitulaţii ,, Hoţi sângerii”, fiind a patra în ultimele patru săptămâni. Acesta era însă singurul caz care se soldase cu victime.

Comisarul notă totul în carneţel cu o precizie clinică ordonând apoi echipei să se retragă şi să strângă echipamentul. Fuseseră de acord să o interogheze şi pe doamna Dandelion, din moment ce nu putea fi trecută atât de repede cu vederea posibilitatea unei crime din dragoste. Echipajul începuse să strângă echipamentu, iar comisarul oftă cu lehamite în timp ce urca scările spre etaj. Singurul lucru care mai rămăsese de făcut în acea seară era o discuţie cu doamna Dandelion la secţie.

 

***

 

Etajul era în continuare cufundat în semiîntuneric. Margaritte era tot în fotoliu încă învelită cu pătura de lână. Fereastra încă se mişca în bătaia vântului scoţând aceleaşi sunete surde şi aritmice. În ciuda zgomotului, Margaritte părea că aţipise. Nu mai plângea.

Comisarul ajunsese rapid la etaj acum stând în pragul camerei ciocănind în contratimp cu mişcarea ferestrei. Lui Margaritte îi luă câteva secunde să se trezească. Primul lucru care îi veni în minte fusese întâmplător şi ultimul la care se gândise înainte să adoarmă, anume o seară de vară în care luase cina împreună cu Michael pe terasa unui restaurant ieftin din Province. Imaginea comisarului făcu însă realitatea să îngheţe şi să o lovească apoi, la fel ca mai devreme în acea seară – când descoperise cadavrul – dar puţin mai tare.

— Doamnă Dandelion?

— Da. Eu sunt, răspunse Margaritte din reflex.

— Trebuie să mă însoţiţi la secţie pentru a răspunde la câteva întrebări cu privire la…

Margaritte încetase să îl mai asculte. Se ridică mecanic din fotoliu lăsând pătura să cadă pe podea. << Cât de fragili sunt oamenii…>> se gândi ea în timp ce se îndrepta spre fereastră. << La fel de fragili ca păpădiile>> îşi spus ea închizând fereastra cu un bufnet scurt. <<Fragili, slabi şi nedoriţi de nimeni>> îi răsună în minte în timp ce se întorcea cu faţa spre comisarul care încă vorbea.

— Păstrează restul pentru tine, îi spuse ea glacial luându-şi paltonul de pe spătarul canapelei. Înţeleg că trebuie să vă însoţesc la secţie. Prea bine atunci…

<< Se nasc şi se sting într-o clipă… exact ca păpădiile>>. Acesta fusese ultimul gând al lui Margaritte înainte să îl urmeze mecanic pe comisar spre ieşire, spre maşină, spre secţie…

 

II.

 

Incepuse sa ploua. Intai cu stropi mici. Dupa cateva minute, ceva mai mari. Apoi, furtuna incepuse de-a binelea. Picaturile loveau ritmic masina de politie care inainta parca nebagand in seama ploaia torentiala.

Margaritte statea cufundata pe bancheta din spate ascultand zgomotul ritmic al ploii. Si acesta se numara printre sunetele pe care le considera nu mai mult decat enervante. Nu suporta sa le asculte si era intotdeauna sigura ca daca nu le va putea opri in cateva minute avea sa capete o durere strasnica de cap. Totusi pe vremea aceea ceva era diferit. Nici Margaritte nu stia cum sa explice senzatia ciudata ce o cuprinsese. In cele mai bune zile ale ei probabil ar fi reusit sa gaseasca cuvintele potrivite care sa descrie starea de moleseala alerta, de somn iepuresc pe care i-o dadea sunetul inconfundabil al ploii lovindu-se de caroserie.

Dar, nefiind intr-una dintre cele mai bune forme, Margaritte nu putea decat sa se gandeasca ca suntelul ii era extrem de familiar. Nu am putea socoti acest gand drept unul prea ciudat totusi. La urma urmei, in Tanpopo, indiferent de prezicerile greu de luat in seama care anuntau mai mereu vreme insorita sau cel putin stabila, in orasul acela de hartie, ploua aproape intotdeauna. Astfel am putea spune ca Margaritte crescuse inconjurata de sunetul ploii. Stiind doar atat am putea chiar pune ca acela nu era un gand atat de bizar.

Totusi Margaritte stia mai bine. Oricum, dar nu familiar ii era sunetul. Sa fie din cauza masinii de politie – diferita din toate punctele de vedere de camioneta ei uzata – sau din cauza evenimentelor petrecute in acea zi? Se simtea la fel dar diferit. Intreaga si nu prea. Era in acelasi oras inconjurata de aceeasi ploaie ca ieri, alaltaieri si acum un an. De ce se simtea atat de nelinistita?

Era sigura ca nu era din cauza masinii de politie. Sigura este insa un cuvant cam restrictiv. Totusi, daca starea de calm panicat ar fi fost cauzata de vehiculul in care se afla sau de destinatia in care urma sa ajunga, credea ca totul s-ar fi simtit diferit. Inceta sa se mai intrebe. Nu avea oricum ce raspuns sa gaseasca iar daca s-ar ingrijora pentru fiecare aspect minor al vietii ei atunci ar fi innebunit pana acum.

Continua in schimb sa asculte sunetul ploii. Era mai placut decat cel al fereastrei lovite de zid, concise ea. Amintirea zgomotului o facu sa tremure o clipa. Cei din fata nici nu bagasera de seama. Imediat dupa, se gandise ca fusese o idee buna sa inchida fereastra – desi nu isi putea da seama de ce nu o facuse din prima clipa. Nu din cauza zgomotului – nu ramasese nimeni in casa pentru a fi deranjat de el – ci din cauza ploii puternice, care cu siguranta ar fi distrus pardoseala sufrageriei.

Femeia inchise ochii si injura in gand. Uite la ce ii statea ei mintea! Pe bancheta din spate a masinii de politie, suspecta ca isi ucisese sotul, ascultand ritmul ploii, ea nu putea sa isi faca griji decat pentru pardoseala. Constatarea propriei ignorante aproape ca o facuse sa rada – la urma urmei, ei spun ca ignoranta inseamna fericire. Totusi nu lasa chicotitul sa ii paraseasca buzele. Nu ar fi fost potrivit sa rada in situatia aceasta si, daca ar fi facut-o, nu credea ca cei doi politisti de pe bancheta din fata aveau sa ii gaseasca explicatia la fel de hilara. Nu, cu siguranta avea doar sa intareasca suspicunile asupra ei. Si nu avea nevoie de asta. Uite ca incepea sa gandeasca normal!

Intorsese capul spre geam. Razand sau nu, suspecta sau nu, nu credea ca avea de ce sa isi faca griji. Credea cu toata puterea ca totul avea sa se rezolve la interogatoriu. Nu avea de ce sa se lamenteze. Sa isi strige nevinovatia. Sa le arate cat sufera. Nu. Cu siguranta nu.

Continua sa isi fortifice increderea chiar si dupa ce masina se oprise. Dupa ce unul dintre politisti i-a deschis portiera aceasta a coborat usor resemnata. <<Ce va fi, va fi…>> isi spuse  ea auzind in treacat zgomotul surd al portierei trantite. Urmandu-l pe politistul care i-a deschis usa si urmata de cel pe care il recunoscuse a fi comisarul patrunse in sectie.

 

***

 

Ceasul batea aproape ora noua. Se intunecase de-a binelea. Felinarele incepusera sa se aprinda mai mult sau mai putin in ordine, iluminand stradutele intortocheate ale micutului nostru oras, umpandu-le cu palpairi aritmice ori cu lumini continuie dar slabute. Majoritatea pravaliilor tineau deja sa se inchida – daca, desigur, nu erau deja inchise. Strazile erau, mai mult sau mai putin pustii. Se puteau zari doar unul, doi calatori razleti, pesemne pe drumul spre casa de la serviciu. In rest, aproape nimeni nu putea fi zarit pe trotuare.

Strazile insa nu erau tocmai pustii. Desi nu era ora de varf a zilei, inca se puteau zari cateva masini. Zgomotul inconfundabil de motoare ambalate si de scrasnit de roti pe asfaltul usor umed se puteau distinge clar in linistea noptii. Mai ales fara tot zgomotul clientilor, pravaliilor sau trecatorilor. Lumina puternica a farurilor era singura care se distingea pe strazi. Felinarele de pe trotuare, farurile de pe strazi, ambele dadeau orasului prafuit un iz ceva mai romantic. Ori poate nu chiar romantic, ci cel mai probabil, vechi.

Iar in fundalul orasului batran si garbovit de vreme se potrivea iesind in evidenta o singura silueta pe trotuarul pravaliilor inchise.

— Cu siguranta, la ora asta orasul este cel mai linistit.

Cuvintele s-au lasat purtate de vantul slab al toamnei fara prea mare tragere de inima. Oricum nu era nimeni pe strada ca sa le asculte inafara ei. Iar ea este insasi cea care le-a spus. N-ar avea nevoie sa le mai auda inca o data. Ar fi doar o pierdere de timp. O bataie de cap. Inutil. Asa ca nu aveau decat sa dispara. Nu erau in fond spuse pentru nimeni.

Tanara si-a indreptat spatele. Nu era timpul potrivit pentru vorbe aruncate aiurea. Avea destule lucruri mult mai importante de facut inainte de a se preocupa de monologurile ei. Isi trasese manecile de la pulloverul mult prea lung putin mai sus. Mainile ii erau in continuare complet acoperite dar macar atarna ceva mai putin material. Cu siguranta ii era destul de greu sa tina dreapta umbrela neagra pe care o purta, pesemne ca sa se apere de ploaia abia starnita. Nu parea sa o incomodeze. Parea chiar multumita. Cel mai probabil chiar ea isi alesese acea bluza cu doua – poate trei – marimi mai mare.

Meargea cu pasi relativ mici urmarind cu privirea pravaliile inchise. Parea ca se uita dupa ceva. Cel mai logic ar fi sa presupunem ca se uita dupa o pravalie deschisa, dar cine isi face cumparaturile odata cu aprinderea felinarelor?

Tanara nu parea insa deranjata de lipsa luminii solare. Ba chiar, parea sa se bucure de putina lumina artificiala care ii facea tenul nenatural de alb sa fie ceva mai colorat in ochii lumii. Nu parea insa sa bage de seama schimbarea. De parca nici macar nu i-ar fi pasat, aceasta continua sa mearga linistita de-a lungul strazii, cautand in continuare din priviri ceea ce doar ea cauta. Nici un centimetru de oras nu parea sa scape privirii ei dar nici orasul nu parea sa o bage in seama. Oricat de neconventionala, parea sa se potriveasca perfect in peisajul demodat.

Fata isi intoarce brusc capul, privirea fiindu-i parca atrasa de statia de politie pe langa care trecea. In fata intrarii putea sa distinga siluetele a doi politisti si a unei femei de varsta mijlocie intrand. Pe fata parea sa i se contureze un zambet ciudat. Era greu de spus ce insemna acea grimasa desi, daca ar fi sa gandim conventional, parea, la un anumit nivel, multumita. Mutand umbrela dintr-o mana in cealalta tanara isi trase manecile de la pulloverul albastru putin mai jos. Stranse apoi manerul umbrelei putin mai tare, de parca vreo rafala de vant avea sa i-o sufle.Poate chiar asa avea sa se intample. In orice caz, parea sa fi gasit ceea ce cauta.

Dar am inceput sa presupunem putin prea mult. La urma urmei nu vedeam decat o tanara cu un pullover cu maneci prea lungi care nu parea sa faca nimic inafara de a merge pe strada.

 

***

 

Aerul din camera de interogare era, indulgent spus, inchis. In realitate, mirosul putred de mucegai era de-a dreptul sufocant. Margaritte nu avea insa de ce sa se planga. Nu doar din cauza faptului ca fusese adusa in acest loc in rolul de suspecta – rol care ii anihila complet orice drept de a se vaita de ceva atat de trivial – ci pentru ca si dansa stia cat de greu era sa scapi de mucegai. Mai cu seama daca traiai in orasul averselor zilnice. Isi aminti cu antipatie ziua de curatenie.

Incerca sa isi traga scaunul ceva mai in spate. Parea a fi usor agitata. Nu reusi sa faca mare lucru insa, pesemne din vina catuselor ce ii tineau mainile captive pe masa. Incepu sa se uite in schimb in jur intr-o incercare slaba de a se linisti dar, dand cu ochii de camera de filmat din colt, isi dadu repede seama ca admirarea peisajului nu era de un prea mare ajutor. Neavand nimic altceva la care sa se concentreze isi lasa mintea sa rataceasca ajungand sa se gandeasca din nou la mirosul de mucegai.

Usa se deschise cu zgomot inauntru intrand comisarul urmat de un alt politist care se posta tacut in coltul camerei. Cel dintai insa se aseza in fata lui Margaritte – nu inainte de a tarsai scaunul pe podea provocand un zgomot de-a dreptul iritant – si isi drese vocea cu emfaza.

Gestul o adusese pe Margaritte inapoi cu picioarele pe pamant. Iar batea campii. Contempland florile de mucegai, aproape uitase unde se afla. In loc sa se gandeasca la ceva util in situatia de fata, in loc sa se gandeasca la ceva ce i-ar putea ajuta pe politisti sa il gaseasca pe… vinovat… Din nou, mai ca ii venea sa rada. Un ras nervos care sa o scape de toate gandurile acelea fara sens. Asta o fi ce numesc ei stare de soc? Nu isi putea da seama.

— Doamna Dandelion.

Vocea comisarului suna ciudat de nepotrivita locului in care se afla. Probabil ca acesta nu se ocupa prea des de interogari. Asta ori nu se obisnuise nici pana acum cu ele. Femeia se gandi chiar intr-atat de departe incat sa remarce in sinea ei ca omul acesta probabil nu era potrivit pentru interogatorii. Chiar in acel moment comisarul isi sprijini coatele pe masa, un gest considerat de  dansa putin prea familiar pentru camera aceea.

— Spuneti-ne unde va aflati in data de 3 septembrie 1997.

Cu alte cuvinte ii cerea un alibi.

 

***

Leave us a Message