Noiembrie: Raisa Tofănel

Pentru cei care caută soluţii permanente

la probleme temporare

 

I. Oraşul în care plouă mereu

 

 

În faţă aveam imaginea vibrantă a unui oraş privit prin ochii unei păsări. Nu era o imagine deosebită, care să îţi taie respiraţia, ci, cel mai probabil, s-ar fi potrivit undeva între ”mediocru” şi ”oarecum plăcută vederii”.

Priveam, deci, un oraş ca oricare altul. Mai mult sau mai puţin acelaşi tipar al construcţiilor, aceeaşi atmosferă apăsătoare, prea plină, aceeaşi senzaţie de gol. Doar un alt tablou submediocru pictat în ploaie. La fel de gri, la fel de plin, la fel de monoton. Nimic special, care să îl diferenţieze de vreun altul. Exact ceea ce oricine şi-ar putea imagina rugat fiind să se gândească la un oraş – lăsând la o parte diferenţele imposibil de evitat datorate individualităţii şi, desigur, subiectivităţii însăşi locuitorilor care, cel mai probabil, priveau oraşul prin oglinda afectivă a celui care a crescut într-un loc mai mult sau mai puţin drag. Într-atât de neobişnuit de obişnuit părea să fie. Poate chiar imaginea standardizată a unui oraş de provincie, nicio clădire în plus sau în minus.

Cu alte cuvinte, lăsând la o parte amestecul amintirii şi al emoţiei, pentru cineva dinafară, pentru un străin aşa ca noi, arăta ca cel mai banal oraş cunoscut omenirii. Un efect destul de greu de obţinut.

Plonjam înăuntrul acestui organism faţă de care eram, în toate înţelesurile, străini. Aproape că ne asteptaserăm să ne respingă, încercând să se protejeze de ameninţarea acestui ”străin” pe care îl reprezentam aşa cum şi noi ar fi trebuit, cel mai probabil, să fi făcut un efort pentru a nu fi atinşi de necunoscutul întins în faţa noastră. Acestei vietăţi nu îi păsa însă ceea ce credeam noi că ar fi trebuit sau nu să facem. Continuă să îşi pompeze liniştită sângele, dând drumul unui nou flux de oameni să umple străzile, cu ceva mai puţin de două minute pustii. Continuă să înlocuiască celulele moarte, inutile, şi să genereze cu fiecare secundă, material nou, pentru a umple golul anterior creat. Şi, poate cel mai ciudat, părea să ne ignore.

Imperturbat de apariţia noastră, oraşul continuă să funcţioneze, continuă să traiască în aceeaşi stare lividă în care îl descoperiserăm.

Imperturbaţi de lipsa unui răspuns, continuam să străpungem materia, pătrunzând din ce în ce mai adânc în oraş. Fiecare stradă, fiecare canal, fiecare clădire păreau, în ochii noştri necunoscători, deşi nu identice, oribil de asemănătoare.

Înaintam însă fără a ne lăsa distraşi de efectul halucinant al normalităţii fabricate de acel oraş. Ne concentram pe drum, alegând o stradă la întâmplare şi parcurgând-o fără grabă, trecând pe deasupra cetăţenilor imperturbaţi la rândul lor de prezenţa noastră.

Cu pieptul fremătând de curiozitate analizam fără grabă imaginea trecătorilor, când, privirea noastră se fixă asupra unuia dintre ei. La început, nu realizaserăm de ce ne-a atras atenţia. Mergea în acelaşi pas egal, reflexiv, pe care îl foloseau şi celelalte componente ale organismului cunsocut drept mulţime. Nu se dinstanţa de ceilalţi şi, cu atât mai puţin nu părea să dorească să o facă. Să fi fost simţul autoconservării, ori acel mult prea discutat sentiment de turmă, nu aveam de unde şti. Cert era că, alegând pe oricine altcineva din acea masă de oameni, am fi putut, în cea mai mare măsură, observa acelaşi mers plictisit şi în acelaşi timp controlat, neplăcut de ritmic.

Privind-o ceva mai atent ne întrebam de ce, din organismul neînteles, tocmai acea componentă ne atrase atenţia. Singurul element mai mult sau mai puţin nelalocul lui era umbrela, de o culoare neplăcut de aprinsă, o nuanţă atât de deranjantă de roz încât abia de o puteam privi. Înafara ei, nimic să ne oprească drumul. Imaginea oraşului în sine…

Fata înaintă imperturbată fiind de observaţiile aduse. Nu părea să ne fi observat iar dacă a făcut-o nu părea să îi fi păsat. Rămăsese tăcută în mulţime strângând umbrela cu ambele mâini. Într-adevăr, vântul era ceva mai puternic decât ar fi fost normal ţinând cont de amplasarea geografică a regiunii, dar sub nicio formă suficient încât să fi fost nevoie de atâta forţă. Privind ceva mai atent, puteam observa articulaţiile degetelor înălbindu-i-se. Ei, însă, nu părea să îi fi păsat.

Continuă deci să meargă în ritmul ameţitor al mulţimii. Nu părea să se fi grăbit, dar, din expresia goală pe care o afişa nu puteam descifra prea multe. Aşadar, ne mulţumeam cu presupuneri vide şi continuam să o privim feriţi de un acoperiş ceva mai aplecat.

 

…………………………………………………………………………………………………………………………

 

III. Orașul din care doar eu lipsesc

 

Părăsiserăm acoperișul imobilului fără prea mare tragere de inimă și ne îndreptaserăm iarăși atenția asupra orașului. Ceea ce la început păruse a fi o furtună ce avea să dureze cel puțin câteva ore se dovedise să fi fost nimic mai mult decât o ploaie imprevizibilă de vară. Lăsaserăm în urmă imaginea neplacută a umbrelei stricate abandonată pe acoperiș și, din nou, prin ochii păsării, contemplam orașul în zbor.

Treceam în lungul aceleași străzi mult prea familiare, prin dreptul aceleiași mulțimi – ce avansase destul de mult și aproape cotea pe o altă stradă la fel de lungă – în lungul aceluiași organism încă străin. Drept vorbind, nu puteam spune cu siguranță dacă sub privirea noastră nepăsătoare se afla sau nu aceeași mulțime. Părea, cel puțin, la fel de monotonă, la fel de conectată și folosea același mers ritmic, hipnotizant. În același fel însă, părea oarecum bezmetică iar traiectoria părea să îi fie lipsită de sens.

Iarăși, continuam să alungăm supozițiile fără sens pe care orașul le impunea asupra noastră. Deciseserăm totuși, ca un gând pasager, să considerăm mulțimea curentă de oameni purtată de valurile orașului aceeași mulțime. Un sentiment liniștitor ne pompă în vene.

Observaserăm, în trecere, câteva organisme asemănătoare mulțimii pe care am lasat-o în urmă apropiindu-se curioase de imobilul pe care l-am părăsit. Însă, aleseserăm să nu dăm prea mare importanță acestui fapt.

Ne continuam zborul rapid, aproape speriat întorcând privirea din dreptul caselor cu ferestre la etajul întâi ce privesc spre ramuri de copaci, ce ar putea sau nu să fi avut tavane purpurii. Ne concentram în continuare asupra străzilor, parcurgându-le pe toate fără grabă. Nu zăriserăm însă niciun alt trecator care să ne atragă atenția.

Dezamăgiți, ne îndreptaserăm către punctul din care am plecat și trecuserăm, cu lehamite, prin el.

Părăseam astfel, fără prea mare tragere de inimă, orașul în care plouă mereu.

Iar în urma noastră, ploaia se oprise.

Leave us a Message