Camera albă

 

Deschide ochii. Se ridică în şezut. Priveşte în jur. Pare confuză, deşi pe faţa ei aproape inexpresivă orice emoţie este greu de desluşit. Îşi roteşte capul plimbându-şi privirea în jur. Nu are prea multe de văzut. Camera în care se află e destul de mică. Încearcă să găsească ceva de care să îşi agaţe privirea. Nu are ce să vadă. Alb. Pereţii, podeaua, tavanul, toate sunt acoperite de o căptuşeală albă, imaculată, asemenea unui burete. Sunt moi şi netezi. Identici. Dacă cineva ar fi rotit camera în care se afla, cel mai probabil ea nu ar fi fost capabilă să spună care era şi care fusese podeaua.

Rămâne nemişcată. Nu mai inspectează împrejurimile. Zâmbeşte.

Deci totul rămâne la fel.

            Priveşte peretele din faţa ei cu ceva ce semăna a satisfacţie mută. Pare că ştie, într-o oarecare măsură unde se află. Îşi trece mâna peste suprafaţa netedă a podelei. Buretele se îndoaie uşor sub atingerea ei. Închide ochii. Un sentiment familiar îi inundă braţul. Cunoştea senzaţia. Era limpede că fetiţa recunoaşte camera stranie în care se află.

Îşi ridică brusc mâna. Oftează adânc. Deschide ochii fixându-şi privirea într-un punct oarecare. Pare că încearcă să dizolve peretele doar prin forţa propriei priviri. Evident nu reuşeşte. Probabil nici nu se aştepta. Continuă însa să îşi fixeze privirea pe peretele gol. La drept vorbind, nici nu avea altceva la care să se uite. Camera era în întregime goala. Nu existau nici uşi, nici ferestre şi nici un obiect nu întrerupea întinderea orbitoare de alb. Zâmbetul vag ce îi împodobea chipul tinerei se şterge treptat. Chipul îi capătă o expresie neutră. Camera era exact aşa cum şi-o amintea.

Deci totul rămâne la fel…

            Tânăra nu spune nimic. Încă de când a deschis ochii şi până când chipul i-a fost acoperit de o mască neutră, nu a rostit niciun cuvânt. Nici nu are de ce. Cine să o audă? In cameră nu mai era nimeni înafara ei. Totul era exact cum fusese înainte să adoarmă. Nici nu crezuse că ceva avea să se schimbe cu adevărat. Dar se înşela, deşi în ziua aceea nu avea de unde să o ştie. Pentru ea ziua aceea fusese una dintre multele zile în care constatase că înca se afla în camera albă. Nu credea că avea să plece prea curând. Nu credea că avea să plece deloc.

Închise ochii. Nu putea privi albul acela intens prea îndelung fără să simtă cum o ustură ochii. Se întinse la loc. Voia să doarmă. Oricum altceva nu avea de făcut.

 

Mi-am îndepărtat privirea. Nici eu nu aveam ce vedea în afara unui cub alb în mijlocul căruia se odihnea un copil.

 

***

 

De când se știa, fetita nu văzuse nimic în afara camerei albe. Cea mai îndepartată amintire pe care o avea nu fusese decât o repetiție a tot ce trăia în prezent. Se trezise în camera alba. Se ridicase nesigură în picioare și pipăise toți pereții. Nu știuse nici atunci de ce o făcuse. Bănuia că încerca să caute o ieșire, dar nu era sigură. I se părea ciudat că nu își amintea deloc ce încerca să găsească. Și că nu avea nicio banuială.  Dar, la urma urmei, nu fusese decât un copil. Era normal să fi uitat. Cel puțin, ea așa credea.

Credea. Întotdeauna crede pentru că adevărul e că nu știuse niciodată nimic. Nu știuse cine – sau ce – este și nu știuse nici cum intrase în camera albă – din moment ce nu păruse niciodată să găsească vreo ieșire îi era destul de ușor să se gândească că nu există nici o intrare. Dar inexistența unei intrări mereu o determina să se întrebe: Cum ajunsese ea acolo? Nu știuse, nu știa, nu știe. În fapt, nu știe și nu știuse mai nimic. Nu știuse niciodată câți ani avea sau cum arăta. Tot ce știuse vreodată era camera albă – care nu avea nici oglindă, nici calendar. Nu știa de cât timp se afla acolo.

Și, din moment ce nu știe nimic, crede. Încă de atunci începuse să creadă. Nu știa de cât timp era în camera albă, doar credea că acela era tot timpul ei. Învățase să nu încerce să mai caute răspunsuri când nimeni nu îi asculta de fapt întrebările. Încerca să iși fabrice propriile răspunsuri. Asta o liniștea cumva. Dar mereu se găsea într-însa o mică parte, un segment fragil, aproape inert, care îi amintea că nu are de unde să știe dacă ce crede ea e adevărat. Dar, la urma urmei, nu era nimeni care să îi confirme sau să îi infirme ideile. Și, în lipsa unei judecăți din afară, nu rămâneau decât simple idei pe care ea le născocea umplându-și timpul, toate în jurul camerei albe.

Camera alba primise tot timpul fetei și atenția ei nedivizată. Fata nu primise nimic încă.

În orice caz, știa că era ceva ce căuta. Totuși, nu găsise nimic. Verificase atent fiecare latură a camerei. Toți pereții erau la fel. Albi. Netezi. Nu aveau nici o crăpătură, nimic care să semene a ieșire. Nimic care să aducă a ceva ce ar vrea să găsească. Punctele de îmbinare dintre pereți erau la fel. Își amintea că verificase și podeaua. Fără nici un rezultat.

Pe atunci nu era suficient de înaltă să ajungă la tavan. Nici acum nu era. Dar verificase și tavanul de mai multe ori. O dată la ceva timp camera alba începea să se rotească. Fetița nu pățise niciodată nimic, la urma urmei fiecare latură a cubului în care trăia părea făcută din burete. După ce camera se rotea, fetița nu știa niciodată pe ce parte a sa se află. Nu mai știa unde era ”sus” sau unde era ”jos”. Dar pentru că niciodată nu avea vreo importanță desemna mereu drept ”sus” tavanul pe care încă nu îl putea atinge și ”jos” podeaua pe care stătea. Era un sistem bun. Știind unde e ”sus” și unde e ”jos” putea să se concentreze doar pe căutat.

Așa ajunsese să verifice tavanul. Se rotise de atâtea ori odată cu camera încât știa că verificase fiecare latură a sa. Nu ratase nici un colțișor. Nu era nicio ieșire.

Totuși fetița nu își amintește dacă era sau nu dezamăgită că nu găsise ce căuta. Știa doar că, încă de când își amintea, după ce nu găsise nimic în cameră, continua să trăiască singură înăuntrul acelui cub.

În afară de momentul căutarii al primei amintiri, nu mai explorase niciodată camera. Nu credea că avea vreun sens. Nu credea că avea să găsească nimic. Așa că fetița continua să crească nefăcând nimic în afară de a dormi și a se trezi uitându-se în jur. Niciodată nu vedea nimic nou. Dar asta nu o oprea să își plimbe privirea în jur la fel de confuză ca în prima zi. Pentru că, la urma urmei, nu înțelegea nimic despre camera alba. Nu înțelegea cum ajunsese înăuntru și nici dacă avea să iasă. Nu înțelegea cine o pusese în camera albă sau de ce. Nu înțelegea nici cum camera putea fi atât de luminoasă fără nici o sursă de lumină înăuntru. Părea că înseși laturile cubului în care se afla străluceau din proprie voință. Nu credea că era posibil, dar camerei nu îi păsa ce crede fetița că e posibil sau nu, ea strălucea în continuare.

Așa că fetița renunța să se mai întrebe. Camera era luminoasă. Ce mai conta de ce? Nu avea să se schimbe nimic dacă știa. Nu avea să o ajute să iasă. Astfel, odată cu trecerea timpului, fetița elimina din minte orice întrebare legată de funcționarea camerei și se concentra  pe singurul lucru de care îi pasa cu adevarat: Cum să scape. De când se știa fusese prizoniera camerei albe și, pe vreme ce timpul trecea, începea să îi placă din ce în ce mai puțin. Primul lucru pe care îl făcea când se trezea din somnul ei fără vise era să verifice dacă încă era în camera albă. Mereu își dorea să nu fie acolo, dar mereu era. Și, fără să vrea, zâmbea. Pentru că, deăi ura camera albă, acela era singurul loc care îi era cunoscut. Și, deși voia să plece de acolo, încă îi era frică. Bineînțeles că zâmbetul îi pierea de pe față de fiecare dată pentru că, deși îi era frică, încă voia să plece. Contradicție. Pentru că ura camera albă – singurul ei loc sigur.

Dar camerei albe nu îi păsa ce simte fetița. Ea se rotea mereu și se oprea mereu în altă poziție. Și refuza mereu să dispară.

 

1. Bulina neagră

 

Fetița deschise din nou ochii. Privi din nou în jur, analizând pereții cu migala. Nimic nu se schimbase încă. Zâmbi trist. Aceeași rutină, în fiecare zi. Bineînțeles că fetița nu știa dacă trecuse o zi sau o oră de când adormise ultima oară. Dar, dacă ar fi stat să își bată capul cu astfel de detalii, probabil ar fi înnebunit până acum. Și oricum, conceptul timpului nu o ajuta să iasă din camera albă, deci îl considera cu totul inutil. La fel ca în cazul orientării în spațiu, orientarea în timp îi era arbitrară. O zi ținea de când se trezea până când adormea. Nu știa câte astfel de zile petrecuse în cutia albă. Nu le număra. Știa doar că erau destul de multe.

Pentru prima dată în mult timp se ridica în picioare. Își simțea trupul rigid. Nu mai mersese de mult. Nu îi era oricum prea ușor să se deplaseze în acel spațiu îngust. Dar, dintr-un oarecare motiv, astăzi decisese că era timpul să se ridice. Începe să meargă clătinându-se pe picioare. Ii era destul de greu să își coordoneze mușchii atât de rar folosiți, fapt pentru care își ținea în mod constant privirea în pământ. Nu știa de ce, dar avea senzația stranie că în ziua aceea trebuia să se obișnuiască din nou să meargă. Astfel ajunsese fetița să se clatine nesigură de pe un picior pe altul traversând camera albă dintr-un capăt în celălalt. Podeaua se arcuia ușor sub pașii ei. Era un sentiment plăcut pe care nu îl mai avusese de mult timp. Continua să meargă din ce în ce mai puțin dezlânat, dar începând să se țină de pereții netezi ai camerei. Continua să facă încă câteva astfel de drumuri până când se plictisi de senzația peretelui pe mâna ei și până când fu sigură că nu mai avea nevoie de sprijin pentru a merge drept.

Se oprește un moment clipind des. Respiră adânc. Pare obosită – un lucru deloc anormal având în vedere cât timp trecuse de când pășise ultima oară. Își ridică mâna grațioasă și îți șterge câteva boroboane de sudoare de pe frunte. Își aranjează apoi bretonul nici prea scurt, nici prea lung care se oprea exact deasupra liniei ochilor acoperindu-i sprâncenele.

Mâna îi cade deodată pe lângă corp, orice urmă de oboseală ștergându-i-se de pe chip. Începe să meargă din nou schimbând obișnuitele trasee pătrate pe lângă perete în cercuri, pașii săi formând o spirală dintr-un colț oarecare până în centru.

Începe să restrângă cercurile și, nemaifiind nevoită să privească în pământ, fetița mergea acum într-un soi de pas săltat, în mijlocul camerei. Privirea îi era țintită înainte. Ochii îi erau complet inexpresivi. Goi. În griul lor de obicei strălucitor nu se mai deslușea nici măcar lumina, să nu mai vorbim de emoție. Privită din depărtare, nu ar fi părut nimic mai mult sau mai puțin decât un copilaș încercând să alunge plictiseala. Dar știam că nu era doar un copil. La urma urmei, nu oricine intră în camera albă.

Ajunge în centrul camerei. Se oprește câteva clipe. Așteaptă. Respiră adânc. În următorul moment, se întoarce brusc și începe să refacă traseul, în aceleași cercuri strânse, cu pași egali. Continuă astfel până ajunge într-unul din colțurile camerei după care se întoarce și pornește iarăși spre centru. Aceleași mișcări. Aceeași monotonie.

Inexpresiva? Nu, nu întocmai inexpresivă, ci mai degrabă concentrată. Da, acesta trebuia să fie răspunsul. Fetița se concentra asupra propriilor pași, asupra propriului ritm, atât de adânc încât părea că nici nu mai observa camera. Oricum nu era mare lucru de observat.

După câțiva pași se  oprește iarăși brusc. Precum întâia oară – hazard? – se găsește din nou în mijlocul camerei albe. Cade în genunchi. Se pare că efortul fusese prea mare pentru trupul ei fragil. E obosită. Respiră cu greutate. Închide ochii și se lasă să cadă pe spate. Capul fetiței lovește ,,podeaua” camerei cu un bufnet surd. Nu pare să îi pese. În fapt, ea nu simțise probabil decât același burete familiar. Probabil căzătura nu îi provocase durere deloc. Probabil.

Continuă să își țină ochii închiși. Dar nu adoarme. Pare să mediteze, deși nu aș putea spune exact la ce se gândește. Pare totuși extrem de concentrată. Aș spune că își pune iarăși întrebări legate de locul în care se afla. Fără sens. Oricum nu avea să primească nici un răspuns prea curând. Ba, mai mult, tot ce crede ea că știe are sș fie complet întors pe dos.

Deschide ochii. Începe spectacolul.

Uimire? Frică? Nu îmi dau seama exact ce simte. Clipeste. Se ridică sprijinându-se în coate urmărind în continuare ”tavanul” cu privirea încordată. Își imaginează oare? Pupilele i se dilată. Fericire? Respiră sacadat. Teamă? Adevărul este că pe chip nu era posibil să-i citeasca doar o emoție, acesta fiind contorsionat de un amalgam haotic de trăiri. Părea. totuși, mai mult decât orice, surprinsă.

Și, cu siguranță, avea și de ce. Pentru că, urmărindu-i privirea, în mijlocul tavanului, se distingea clar o pată circulară de mărimea unei ferestre mici pe care noi am putea-o descrie doar drept neagră.. Fetița, însă, nu știa cum să și-o descrie. Nu mai văzuse niciodată ceva asemănător. De aceea o privea cu teamă și neîncredere. Ce se întâmplă? Se schimbă camera albă? Și, dacă da, în ce fel se schimbă? Ce însemna schimbarea pentru ea? În primul rând, voia oare ca totul să se schimbe? Ezita. În urmă cu ceva timp, probabil că ar fi afirmat. Ura camera albă. Dar, acum, pusă în fața iminentei schimbări, se trezi că tremură. Nu înțelegea nici ce reprezintă acea pată indescriptibilă de pe ,,tavanul” camerei și nici în ce fel urma să o afecteze. Nu știa nici cum să o numească.

Își prinde umerii cu mâinile. Respiră adânc. Se oprește din tremurat.

            Nu asta am așteptat mereu? Un semn cât de mic? O schimbare? Ceva nou? Vreau să ies din camera asta! Vreau să văd dacă există ceva afară.

            Într-adevâr, fetița vrusese mereu să găsească acel ”afară”. De când intrase în camera albă căutase un singur lucru: o ieșire. Dar nu găsise niciodată nimic. Se oprise chiar din căutat. Bineînțeles că încetarea căutării nu reprezentase niciodată pierderea voinței de a părăsi camera. Era doar singura decizie posibilă. Ce rost are să cauți ceva imposibil de găsit?

Astfel hotărâse fetița să aștepte în loc să caute. Nu putea decât să aștepte liniștită o schimbare. Camera albă nu i se va supune niciodată. Camerei albe nu îi păsa ce credea sau ce voia fetița. Continuă să facă doar ce voia ea. Așa că ce rost avea să încerce să o îmblânzească? Dar, acum, privind semnul schimbării cu propri ochi, nu făcea decât să tremure. Aproape că mă doare să o privesc.

Fetița icnește. Se ridică, ignorând durerea care îi înțeapă mușchii. Privește în continuare în sus, spre bulina neagră. Zâmbește? Grimasa inegală ce îi acoperă chipul este, cel mai probabil, un zâmbet. Mă întreb la ce anume se gândește. Își ridică mâna încercând să ajungă la ”tavan”. Nu reușește decât să atingă aerul. Mâinile îi tremură. Este încă prea scundă. Nu avea cum să ajungă până la misterioasa bulină neagră. Începe să dea din mâini precum un copil răzgâiat. Pare nerăbdătoare. Chiar și așa continua să zâmbească. Pare să îi fi venit o idee.

Se lasă să cadă din nou pe podea. Închide ochii și începe să râdă.

În sfârșit își dăduse seama. Nu avea rost să se agite. Nu avea decât să se lase în baza singurului adevăr știut despre camera albă. Camera avea să se rotească. Asta făcea mereu. ,,Tavanul” nu avea decât să devină ,,podea” ori ,,perete”. Atâta timp cât nu rămânea ,,tavan”, va putea să îl cerceteze. Nu trebuie decât să aștepte.

Închide ochii. Vrea să adoarmă. Mereu crezuse că timpul trece mai repede atunci când doarme, deși nu îl măsurase niciodată.