Dematerializează-mă, Denisa Crăciun

 

Ştii sentimentul când vezi umbre fericite

Şi auzi voci ininteligibile

Şi nu li te poţi alătura?

Fiinţa ta e făcută din alt material

Nu eşti lut, ca să poţi fi modelat

Şi totuşi

Ai vrea să încerci să fii fericit din

Orice mişcare a vântului

Dar ramurile tale reci nu se mişcă

Şi oricât le-ai ridica la cer

Şi ai cere îndurare,

Nimic nu se întâmplă.

Nu aparţii lumii pe care păşeşti zilnic.

 

Universule,

Scufundă-mă măcar,

Scufundă-mă odată

Foloseşte toate forţele naturii

Şi arată-mi ce poţi

Scoate-mă din monotonia vârstei

Aruncă-mă atât, dar atât de violent,

Încât să-mi aud sângele pulsând

Aruncă-mă atât de violent

Încât impactul să mă facă să şterg tot în calmea mea

Dematerealizează-mă.

Construieşte-mă a doua oară

O planetă

Un organ vital

Un bonsai

O arteră

Şi adânceşte senzaţii.

 

Schimbă poziţia părţilor corpului,

 

Dacă vrei,

Dar schiţează-mă cer unei legende

Să aparţin unui alt secol

Fă-mă nemuritoare

Să ajung să văd şi să aud tot

Fără să ies din fibra ramei

Du-mă pe ţinuturi filozoficeşti

Poartă-mă deasupra mirosului de brad

Pictează-mă într-un peisaj alpin

Dematerializează-mă.

Lasă-mă în pacea… noastră

 

Nu, nu am uitat de tine

eşti, în continuare, o parte din mine

Singurul care mă aduce de la agonie la extaz

…Şi viceversa

Nu, nu vreau s-o recunosc

mai ales în momente ca acestea

dar

Nu vreau să fiu fericită

decât în braţele tale

Da, chiar şi de orgoliul tău mare,

Acoperită.

 

Pleacă şi întoarce-te

O ştii şi tu

mintea ta spune mai multe decât

orice cuvânt nespus de tine

Am citit-o,

Strigă după mine.

 

(poţi să râzi şi să negi aici

Dar nu uita:

Ochii te dau de gol

Mai ceva

Ca stomacul meu

Dis-de-dimineaţă)

 

O zi ca toate celelalte

 

Frica- are lama

Mai subţire decât un ceas elveţian

Cu ea merg braţ la braţ, oriunde păşesc

Mă sabotează în tăcere

Şi totuşi,

Câteodată,

Mi-e mai loială decât un prieten.

 

Puţin frig, dar mai mult tu

 

Mergeam, singuri, pe strada rece

Şi pustie

Îţi povesteam de

Fragilitatea mea mintală

Şi tu,

Un maestru al umorului,

Ca să îţi satisfaci conştiinţa

Ori

Ca să mă îndulceşti pe mine,

Mi-ai zis

Văzând o maşină galbenă

Că e albastră

Eu, puţin ameţită,

Era să te şi cred

Dar

Pentru ca frigul încă nu îmi ajunsese

chiar peste tot,

am reuşit să îngaim:

indiferent dacă e galben sau albastru,

ştiu că noi o putem combina în verde

la care tu m-ai sărutat adânc,

lasând o dâră caldă,

Pe frunte.