Septembrie 2017 Poezie

AșteptareaPetru T Grădinaru

 

Era aşa o linişte adâncă

Lângă izvorul de sub stâncă

Şi-n suflet aveam nerăbdare

Din deal să văd dacă apare

 

Într-un târziu, parcă o văd,

Sărind uşor ca o felină,

Cotind pe drumul de la pod

Cu-o floare ruptă din grădină.

 

Cobor în grabă s-o întâmpin

Şi îi aud al ei suspin

C-un nor îmi vine s-o alin

Pe floarea ei albă de crin.

 

Inspirația din tinerețe, când eram cavaler.

 

Sufletul plânge-n durere 

 

După soartă, lege-a firii,

Merge viața omenirii.

Când eşti fericit și bine

Vin necazuri peste tine.

 

Şi dacă vreodată pici

Cu greu tu te mai ridici

Îți revii de la o vreme

Ofilit de-a ta durere.

 

Sufletul plânge-n durere,

Ce-i săpat adânc nu piere

De-i trăi și două vieți

Nu se duc cu ele pleci.

 

Inspirat din tragedia familiei, în 91 se îneacă

 la socrii mei în Satul Ciocani

 singura fetiță pe care-o aveam!

 

Am rămas cu amintirea

 

Mă gândesc la timp cum trece,

De la naştere început,

Un drum greu,  necazuri multe,

Ce de vlagă m-au sleit.

 

Am rămas cu amintirea

Zilelor frumoase stinse,

Plâng acum copilăria,

Cu cele duioase duse.

 

Parcă ieri ai fost, repede-ai trecut,

O, dulce a copilăriei mele,

Azi sunt pe creştet nins tăcut,

În toamna vieții mele.

 

Strămoşii

Obiceiurile vechi nu s-au păstrat,

Trist , că multe s-au uitat ,

Nu mai sunt hore  în sat

Nici nunțile de altădat’.

 

Vornicei nu mai sunt la nuntă,

Având pe-a lor piept o batistă

Însuşi de mireasă cusută,

Cu mult înainte de nuntă.

 

Obiceiul ca pe mireasă

S-o ia cu zestre de acasă,

Să joace hora frumoasă

Cu chiote de bucurie,

Nu se mai ține.

 

Poezia numită iertăciune

La nunți nu se mai spune,

Unde mireasa şi mirele

Cereau de la părinți iertare

Şi de la sătenii din sat

Pentru vreun mic păcat.

 

Strămoşii au transmis obiceiurile,

Dar odată cu ele mesajele,

Ei cine au fost, noi cine suntem,

Şi de unde noi venim,

Ca să nu ne rătăcim

Şi pe ei noi să-i cinstim.

 

 

Vorniceii,  vornicii,  nu erau altceva decât mesageri trimişi de socrul mare, socrul mic, naşi, miri cu invitații verbale la săteni, aveau puse în piept batiste albe din țesătură  fină, ornate cu flori cusute în culori şi aveau şi inițialele miresei. Vornicii erau numiți de una din părțile de mai sus și erau dotați cu sticle pline de vin ce erau împodobite la gât cu beteală aurie. Vornicii mergeau la adresele indicate şi dădeau binețe şi se adresau cu : Socrul mare, nume prenume, are onorata plăcere de a vă invita la nunta fiului. În trecut, mireasa era luată cu zestre de acasă cu lăutari, se juca zestrea în casă și în curtea casei de săteni, prietenele miresei şi rudele sale. Se incingea o horă în care primii erau mirele şi mireasa, în chiote de bucurie şi toți urau la miri casă de piatră, să le fie de bine, copii mulți şi Noroc în viață. În ziua nunții un sătean avea o poezie ce conținea mesaje de bun augur spusă de față cu nuntașii,  mirii cereau iertare la părinți şi de la consăteni,  pupau mâna părinților, socrilor mari şi mici care îi pupau pe frunte şi obraz şi îi binecuvântau cu de toate. Această moștenire vine din trecutul îndepărtat lăsată de bunici şi care, dacă erau întrebați, spuneau că aşa au apucat de la ai lor bunici şi tot așa.

Leave us a Message